Nicolae Labiș – Început de An

Să stăpânim durerea care pe om supune –
Așa cânta odată la început de an
Poetul dus pe gânduri. Și vânt de-amărăciune
Îi viscolea al frunții înalt și pal troian.
Mai bine de o sută de-atunci trecură anii,
Și doarme azi poetul sub lespedea de scrum,
Și zgribuliți în iarnă mai clatină castanii
Spre dansul ramuri fine și triste și acum.
Dar dusă-i acea vreme pe care o urăsc
Și nu-i mai otrăvește și somnul lui tăcut.
De-aceea am să caut în gânduri și în vise
Și-n vremea asta nouă alt vers de început.

Nu stăpâniți, prieteni, zburdălnicia voastră,
Lăsați să sune râsul și cântecul vioi
În înserarea asta înaltă și albastră,
Când noul an își mână toți solii către noi.
Un iepure, întâiul, a răsărit din goană,
Lovește cu urechea prin aer fulgii mici,
Și-n limba lui ne spune umflându-se în blană:
-Sosește! Miezul nopții îl va afla aici!.
Apoi, alai de jocuri, cu urși ce veseli saltă,
Cu sclipitoare capre și cu-mpărați bărboși
Vin în viraj și-n sunet de tobă, laolaltă,
Cu datinile noastre rămase din strămoși.
Iar brazii, Doamne, brazii din cer furară stele
În crengi și le-agățară și-au coborât din munți
Să stea la noi prin case uitându-ne cu ele
Și luminând cu ele a noastre albe frunți.
Iar mesele-s întinse și-i vin pe ele, -oricine,
Cât de sărac, găsește în ziua asta vin,
Râd plinele pahare cu glasuri cristaline
Și chiar cei mici au voie să bea câte puțin.

Și totuși, ziua asta nu-i numai desfătare,
Un an mănos în muncă și pace a trecut.
Dar se gândesc părinții la ziua viitoare:
Ne-amenință primejdii și-s multe de făcut.
Furtuna mai mocnește în fundurile zării
Și-ncearcă să-și pornească din nou smintitul joc
Luând bărbații-n lupte și-n loc mâncând puzderii
De păsări vuitoare cu moarte și cu foc.
Eu mă mai văd alături de mama-n noaptea rece,
În satul orb, când nimeni la geamuri nu era,
Căci duși erau flăcăii – nu mai puteau petrece –
Și dus era și tata, departe, undeva.
De-aceea, deodată din mână las paharul
Și mă gândesc la toate acelea câte-au fost
Și-i văd pe copiii care-și plângeau amarul
Sub poduri, rupți și palizi și fără adăpost.
Dar nu, destul cu asta: doar azi e sărbătoare.
Să salutăm, prieteni, voioși acest nou an
Ce trece cu ninsoarea lui albă, roditoare
Printre Carpații veșnici și peste Bărăgan.
Și auziți? Îmi pare, ori vântul se frământă
Și glasuri subțirele din vânturi se desprind.
La ora asta-n lume copiii lumii cânta
Colindul cald al Păcii, cel mai frumos colind.
(1958)