Nichita Stănescu – Pledoarie

Toți tăceau ostentativ
ca și cum
li s-ar fi cuvenit să li se vorbească,
iar ei
de multă vreme ar fi avut
dreptul de-a fi obosiți
de cuvinte,
sau, pur și simplu,
să moară.
Dar când el le-a vorbit
toți s-au repezit asupra lui.
Toți dădeau în el,
toți se încercau, și se îmbulzeau
care dintre ei să-l învingă
mai desăvârșit, mai definitiv,
chiar și plătind, neferindu-se chiar
să fie arși pe ruguri
pentru aceasta.
Sau, pur și simplu,
să moară oricum.
Totuși, toți
deveneau cu atât mai mari
cu cât îl dovedeau mai slab
pe el, pe singurul.
Pe el
mincinosul.
Pe el
singurul care nu avea dreptate
și asta tot timpul.
Dar el,
el e singurul care a spus neadevărul
și e tot timpul
tot timpul lung în care
cei care au spus adevărul
au avut vreme să și moară.
Dar el e tot timpul
pentru că tot timpul
se va găsi câte cineva
care să rostească un adevăr
învingându-l,
chiar cu prețul de a se lăsa ars
pe rug.
El e necesar tot timpul,
pentru că este cel mai bun învins.
Fără el nu se poate nimic,
căci fără minciună
adevărul nu ar avea nici un rost.
Învins de toată istoria,
învins de oricine,
lipsit de un unic dușman,
prezent
la carul de triumf
al oricui,.
la atâtea care de triumf
încât numele lui
a devenit cu mult
mai vestit
decât numele
oricărui învingător de-al lui.
Învins de profesie
și prin mit,
dar dacă
el e, nu îndrăznesc să spun ce,
dar dacă
el e, el e, el e, el e…