I:
Pământul se surpă, mă-ndeamnă să mă scufund
Stau pe buza prăpastiei, o gură cu colți de plumb.
Am mai fost pe-aici, într-o primăvară
Ce promitea să nu mai lase vreo floare să moară.
Dar acum viscolește și parcă prea devreme
Că n-am simțit căldura verii, soarele pe piele
Ultima cărare de pașii tăi bătucită
De fulgii grei și reci de-oțel încet e-acoperită.
De pe celălalt mal doi ochi albaștri mă privesc,
Îmi șoptesc tot ce buzele de jos nu reușesc.
Într-unul mă pierd, în celălalt mă regăsesc
Ei mi-au arătat că până și eu pot să iubesc.
Dar, spune-mi tu, oare acum ce rost mai are
Când din drumul către tine n-a rămas nici o cărare?
Ne desparte-o prăpastie, acest abis înghețat
Ce trage-n el esența unui poem neterminat.
Refren X2:
Văd neputincios
Cum e tras în jos tot ce e frumos
Taie pân’ la os,
Un pumnal jegos, mă zbat de prisos.
II:
Și crede-mă, aș lua toată durerea asupra mea
Mi-aș face loc pe chip și pentru lacrima ta
Și când privesc peste prăpastie să te pot vedea
zâmbind și ar fi de-ajuns ca să-mi încălzească lumea
Maternitatea viselor e transformată-n morgă
Atâtea m-apasă ca pe-o clapă de orgă
Dar nu ies note din mine, ci numai urlete
Sunt singur, am în jur doar cadavre de suflete.
M-ai salvat de propria otravă
O purtam pe limbă de când am ales-o din tavă
M-ai învățat c-orice linie de front are-un sfârșit
M-ai învățat să fiu mai puțin.. Morbid
Mi te cere ființa, spune-mi tu cum să-i răspund
Când mă-ntreabă de tine și că de ce te ascund
Nu știe, biata, că-ntre noi e o prăpastie adâncă
Și că nu-i vreun pod care pe partea ta s-ajungă.
Refren X2:
Văd neputincios
Cum e tras în jos tot ce e frumos
Taie pân’ la os,
Un pumnal jegos, mă zbat de prisos
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentele de disperare și neputință ale unei persoane separate de persoana iubită printr-o prăpastie metaforică. Ea își exprimă dorința de a prelua durerea celuilalt și amintește de momentele în care a fost salvată de propria distrugere, dar se confruntă cu imposibilitatea de a depăși obstacolul dintre ei.