Ce oraș aglomerat, pe stradă, furnicar,
Un dans absurd de oameni care par
Să grăbească pasul spre muncă sau de la,
Alții nu cunosc orașul, doar șantierul, arde-l-ar!
Că își rup coloana? Nu e una oficială.
Vântul bate-n coaste, nu e doar o rafală.
Merge mistria, rotopercutor cu șocuri.
Brățara-i meseria, nu de aur, nici cu tocuri.
Absurd ansamblu de circumstanțe și imagini!
Unii la betoniere, alții își rup creierul în pagini.
Unii își blestemă soarta, alții o aprofundează.
Fizicul e regenerabil, neuronii doar cedează.
Pentru toți este un loc sub cerul nemărginit,
Are loc și cel bogat, dar și cel sărac lipit.
Sărman lihnit, mușuroi contradictoriu.
Unul se naște, altul suferă în doliu!
Refren x2
Pe unde o apuci când, rătăcind,
Te uiți în jur, cei dragi se sting?
Trec anii, rămâne o amintire vie.
Mă-nvârt în cerc, adio copilărie!
În zgomotul orașului mă gândesc la liniște.
În graba cotidianului e clar că suntem niște
Suflete ce pleacă spre nicăieri,
Dar parcă mai ieri ne jucam prin buruieni.
Starea de bine costă, anost cotidian.
Fericirea-i gratuită, nu-i cuantificată-n bani.
Azi nu ne mulțumim, ne visăm doar în mașini,
Știm unde să ajungem, uităm de unde venim.
Parcă plini de venin facem rău și devenim
Roboți sociabili, dispărut-au rădăcinile.
Bunătate 0, una cu mărăcinele.
Iubirea e răspunsul, destinația este binele.
Ți-ai pierdut speranța?
Regăsește-te cu sinele!
Dar în copilărie, la biliard trăgea și manta.
Nu aveam cauciuc, în bolovani spărgeam janta
Cu apă de izvor, de unde fanta?!
Refren x2
Pe unde o apuci când, rătăcind,
Te uiți în jur, cei dragi se sting?
Trec anii, rămâne o amintire vie.
Mă-nvârt în cerc, adio copilărie!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra agitației vieții urbane, pierderea inocenței copilăriei și căutarea sensului într-o lume dezumanizată. Versurile exprimă un sentiment de melancolie și rătăcire, amintind de vremurile simple ale copilăriei și de inevitabilitatea trecerii timpului.