O imagine foarte veche – e ca și cum ai deschide o carte
pe care o știai de demult, atâta de bine,
să mai privești acolo o gravură cu o ființă mult aplecată
spre o lumină scăzută – în fața cutiei prelungi
a aparatului de radio – cu lampa lui mică
aruncându-i pe obraji o luminiscență încet
sfâșiată – și dintr-un colț, pândind-o – dar fără
să aibă aerul că o privește, doar ca și cum
și-ar fi urmărit degetele neliniștite înscriind pe covoare
cine mai știe ce fel de cercuri – spre amintirea aceasta
iată că te poți acuma reîntoarce, să o privești. –
însă de data aceasta să nu mai simți chiar nimic.
Este și asta.
un fel de a spune că trece timpul.
Era atunci muzică întortocheată, și fiecare dintre subînțelesurile ei, multe, – îți spuneai – erau puncte mici, zvâcnindu-i boante, pe față, clipind acolo, strigându-se – și fața ei rămânând aceeași. –
Numai că nici atunci nu erai sigur că ea ascultă cu adevărat.
Oprirea oricăror gânduri spre atunci. –
E ca și cum ai închide cartea, și gândindu-te că este o gravură care nu se mai potrivește cu ceea ce scrie acolo – (și nu mai ai răbdare să mai citești) -și te gândești pe urmă la altceva.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra unei amintiri vechi, comparată cu o imagine sau o gravură dintr-o carte. Sentimentul principal este unul de nostalgie și detașare, sugerând că timpul a trecut și amintirea nu mai provoacă aceleași emoții.