1
Citeam Kundera cu micul dicționar francez-român pe piept
și ea mi se juca feroce cu degetele mâinii:
băga unul în gură și-l molfaia, miorlăind, cu gingiile.
Apoi am luat-o pe piept: se uita țintă-n carte,
atentă, de parcă știa să citească
și atunci m-am gândit: „Ioana,
mă laud tuturor că ești cel mai bun produs al meu, că ești
mai presus de literatură
dar așa te scot din literatură
adică din viața mea.
Ioana, ca să fii în literatură și în afara ei
mă gândesc să scriu un poem despre tine.”
2
La Bogdan cu M. D. G. Bogdan s-a dus să se radă,
eu și M. D. G. rămânând să ne conversăm. Dar tac cu încăpățânare.
Mă uit pe un album Dali. E penibil,
căci eu și Mihai suntem prieteni. Dar ce să ne spunem?
În fine (ah, și la pick-up o selecție „Wings”)
palăvrăgim despre copii.
Mă trezesc că îi spun „Știi, e foarte mișto să crești un copil,
dar să vorbești despre asta e teribil de greu, practic dragostea
pentru copilul tău e o temă inutilizabilă în literatură
(evit cât pot cuvântul „poezie”)
fiindcă orice ai zice, e ceva melodramatic.. Asta-i partea proastă.”
„E, și tu acum, chiar așa, totul de vânzare..”
„Dar sigur
494b
r că totul de vânzare dacă ești profesionist” – și
am tăcut brusc
fiindcă nu credeam asta
și nu știu de ce am spus-o.
Apoi a venit Bogdan și am plecat la cenaclu.
3
Ioana și Cri: două fetițe, două surori.
Fetele mele. Mă pomenesc
că-i spun „Cri” Ioanei și invers. Cri mai păstrează
panglicile de bumbac care le fuseseră legate la încheietură,
în Maternitate și care purtau același număr
cu creion chimic
Când Cri o să aibă 36 de ani, Ioana va avea 16
eu 47 – cine, cine vom fi atunci?
4
Fetele-s dincolo
Cri îi face baie-n cadă de plastic roz
iar Simona se holbează ca la altă minune. Puiul de om
ca o maimuțică mirată bâțâie capul ud. Eu și Bogdan
stăm în bucătărie cu păhăruțele de Havana Club.
– Sunt foarte fericit, îi spun și simt adrenalina sau ce-o fi
invadându-mi fața și făcându-mă să lăcrimez. (Îmi dau seama
că sunt sentimentaloid, dar stimulat puțin
de romul cubanez, mă simt chiar foarte fericit.)
Toate ochiurile aragazului ard cu petale albastre.
– Da, mai Mircione, tocmai mă gândeam
cum îți citeam jurnalul, ce chestie –
doar acum câțiva ani vorbeai doar de singurătate
scriai „Relații cu L. (să zicem). Poate iese ceva de aici”. Și uite
acum ai nevastă, copil..
Bogdan, mă gândesc eu, ar fi un tată excelent (poate cam pisălog)..
Mai pălăvrăgim ceva și ne cheamă fetele
să vedem pisoiul înfofolit în prosop
zgâindu-se la noi. Ea bea laptele și adoarme
iar noi (care eram puști, puști acum câțiva ani)
trecem în sufragerie și ne conversăm și ne tratăm ca oamenii mari.
5
La aproape cinci luni gâgâlicea nu-i deloc convențională
(scriu poemul acesta în lipsa unei fotografii)
are deja șoldulețe de gagică și ochi oblici, nițel lenevoși
nu degeaba maică-sii i se zicea Turcoaica.
Atunci când urlă de foame face pandalii și istericale
de-ți vine s-o strângi de gât,
dar e drăguță de obicei și ne lasă nopțile să dormim.
Creierul ei de aproximativ 500 de grame
va crește rapid, cel mai rapid dintre toate organele
ca o pasăre într-o colivie de cartilagii
Dacă ar crește continuu și după adolescență
Ioana ar deveni nemuritoare.
Știu, acum, când mi-o imaginez (ea se joacă dincolo cu minutele)
ca așa va fi, că ea nu va muri niciodată.
6
Cu M. M., la „Cartea Românească”. Apoi în mașina lui
explicându-mi de ce n-am apărut în antologia din Italia „Știi,
Cugno asta.. eu i-am dat textele tale.. dar nu i-au ieșit..”
Și alte chestii literare care nu contează aici. Dar apoi-
„Te-ai însurat. Cine te-a păcălit?” Iar din capul meu ieșind un
baloșnaș
cu trăsnete, capete de mort și sticluțe de otravă.
Când i-am spus că mai degrabă eu am păcălit-o
a schimbat foaia și a trecut la sfaturi: că e bine că-mi iubesc
nevasta
dar pentru scris nu prea-i bine
ca am nevoie din când în când de o fugă, uite, el
are șansa pendulării ăsteia..
Fiecare cu șansa lui, îi zic și cobor la Coada Calului,
apoi o iau pe lângă Inter și.. spre casă.
O găsesc pe Kitty cu Ioana în brațe.
O pup și ea miaună alintat:
Ia uite! A mâncat 180 de grame!
7
„O inimă de tată! Miracol al paternității!”
Așa să exclami, cititorule, lecturând acestea.
Dar cum dracu’ să spui într-un poem că-ți iubești fetița?
Încearcă, și-o să vezi ce greu e.
Nici nu există o tradiție Q Bucuta cu melodramatismele lui,
cu prunculețul Iisus și cam atât. La fel, e atât de penibil să spui
ca-ți iubești nevasta. Și totuși poezia-i făcută
ca să-ți exprimi sentimentele. Găsește o formă
când nu există nicio formă. Când aproape toată poezia secolului
este decorativă, abstractă.
Dar fetele mele, și cea mică, și cea mijlocie
sunt reale, iar ce simt pentru ele (când nu mă enervează prea tare) e
adevărat.
8
Deci, Ioana, iubesc forma turtită a nasului tău
nările tale largi și gingia de jos
cu două umflături unde vor ieși dinții;
Iubesc mica ta pată cafenie de pe spate (Cri ar fi furat o măslină) și
nu cred
ca din cauza asta nu vei putea purta costum de baie din două piese;
abia aștept să înțelegi ce-ți spun: vor fi doar cuvinte dragi;
astept să te poți bucura de pomul de iarnă, de jucării,
să ți se lărgească inima, să-ți crească părul, capacitatea toracică,
să devii inteligentă, să te joci cu plastilina
să te amorezezi mai târziu
să ne răspunzi obraznic, să ne spui
ca „nu ne-ai cerut tu să te facem”, și „ce-ați făcut voi pentru mine?”
să-ncerci să fugi de-acasă, să te-mbraci la modă
etc., etc., dar la maturitate
să-ncerci să ții la noi și să înțelegi mirată că nu e greu deloc
și când vei avea o fată să-i spui Cristina.
Iar viața noastră va trece. („Așa de rău mi-a părut
când am trecut de 40 de ani, nici nu pot să vă spun, fetelor”
zicea o colegă din cancelarie
iar fetele
cam toate de peste 50 se opriră o clipă din discuția lor despre boli
îngrozitoare, și una a răspuns resemnată: „Da, a trecut viața.
Nici nu-ți dai seama când trece”).
Noi, Cri, aș vrea să îmbătrânim împreună
s-o ajutăm pe Ioana să trăiască (mă-ntreb ce vremuri va apuca)
Și să fim prieteni mereu. Să nu ne devenim nesuferiți
să nu ne încăpățânăm în certuri.
Să ne fim dragi mereu.
9
Apoi, de mână
să ajungem în fața unei porți uriașe
cu sculpturi reci, nu prea expresive:
îngeri de granit, cu aripi sparte.
Să batem: Bang! și să intrăm
pe toboganul de sânge
prin gâtul năpârcii s-alunecăm,
prin mațele cârtiței,
prin rădăcinile trandafirului
până în floarea cea galbenă..
Nu ți-aș da drumul la mână, Cri, nu ți-aș da drumul
iar dacă poteca se va bifurca
vom împietri acolo, la răscruce
și vom rămâne acolo în țara-nserării
două statui colosale, Mama și Tata, de granit cenușiu.
Sensul versurilor
Piesa este o meditație asupra paternității, a trecerii timpului și a relațiilor de familie. Poetul reflectă asupra bucuriilor și temerilor legate de creșterea copiilor, dar și asupra propriei mortalități și a dorinței de a menține legăturile afective.