Vorbește lumea, vorbește
Că omul care iubește
Nu moare, nici nu trăiește,
Ca zăpada se topește
Și se scurge în pământ,
Viața-i ca o frunză-n vânt.
Tot așa, bade, și eu
Mă topesc de dorul tău
C-așa-i viața omului
Ca și frunza pomului,
O bate vântul și pică,
Eu nu m-aleg cu nimică.
Vorbește lumea, vorbește
Că badea nu mă iubește,
Să vorbească cât a vrea,
Eu îmi știu dragostea mea,
Că dragostea mea de față
Că zăpada-i de curată,
Dragostea mea-i călătoare
Te usucă pe picioare
Și mi-i dorul arzător,
Arzător și călător.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de dragoste și dor, în ciuda bârfelor și a incertitudinilor vieții. Dragostea este prezentată ca o forță puternică, dar și efemeră, asemenea zăpezii sau unei frunze în vânt.