Nucule cu frunza lată,
Ce mai stai strajă la poartă
Când are de mult lăcată
Și măicuța-i plecată?!
Pân’ la prispă iarba-i mare,
În casă nu-i lumânare,
Candeluța-i uscată,
Focul nu mai arde-n vatră,
Scârțâie ușa bătrână,
Mama nu-i ca să-mi mai spună
Cu vocea caldă și joasă:
„Bine ai venit acasă!”,
Bătrână, fără putere,
Tot ea-mi dădea mângâiere,
Nu mai plâng la ea pe brață
Povestindu-i de-a mea viață.
Dac-o întrebam ce-o doare
Ea zicea că nica’ n-are,
Dacă eu sunt bucuroasă
Nicio boală n-o apasă,
Când eram pe lângă ea
Tot copilă mă vedea,
Așa-i dragostea de mamă
De ea nu mai ține seamă!
De mult mama-i plecată
Ochii mei tot o mai cată
Noaptea printre nori și stele
Să-i spun gândurile mele,
De câte mai trag în viață
Cu lacrimi curgând pe față,
Parcă-n brațe i-aș mai sta
Să-mi răcoresc inima,
Chipul drag al mamei mele,
Icoana mea dintre stele,
Multe astăzi ți-aș mai spune,
Dar te-ai dus în altă lume.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund pentru o mamă decedată și amintirile prețioase legate de ea. Naratorul își amintește de căldura și grija maternă, simțind lipsa ei acută în prezent.