Frunză verde, rug de mure,
Pădure și iar pădure,
Nu mă mai spune la lume
C-am vărat cu neica-n tine,
Că ești întinsă și deasă,
În tine mi-aș face casă
S-aud frunza fremătând,
Cucul să-l aud cântând.
Ce mi-e mie drag pe lume?
Cărările prin pădure,
Vara când căldura-i mare
În pădure-i tot răcoare,
Frumoasă mai ești, pădure,
N-ai asemănare-n lume
Vara când ești înverzită
Și păsările îți cântă.
Pădure, crengile tale
Apleacă-le pân’ la poale
Să nu vadă nimenea
Când mă iubesc cu neica
Și s-ascult din rămurele
Numai glas de păsărele,
Pădure, pădure verde,
În tine, zău, că m-aș pierde.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă o dragoste profundă pentru natură, în special pentru pădure, văzută ca un loc de refugiu romantic și intimitate. Pădurea este personificată și devine confidenta și martora iubirii dintre cei doi.