Foaie verde-a murele,
Măi neicuță, puiule,
Semăna-ți-aș numele
Pe toate potecile,
Pe unde umblam noi doi
Când ne iubeam amândoi.
Să-l adune fetele,
Să-l cânte păsările,
Să cânte numele tău
Cum îl cântam, neică, eu
De se legăna frunza,
M-asculta și mierlița.
Acum neica nu mai vine
Pe poteca din pădure,
Mă leagăn de dorul lui
Ca și frunza codrului
Când adie vântu-n ea
Și-ncepe-a se legăna.
Frunzuliță ca bujorul,
Ajungă-te, neică, dorul,
Să pleci, neicuță, pe lună
După mândra ta cea bună
Și să pleci pe drum de stele
Să dai de urmele mele,
Să nu-ți pară drumul greu
Te ajut, neică, și eu
Semănându-ți flori în cale
Pe potecuța din vale.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund al unei femei pentru iubitul pierdut. Ea își amintește de momentele frumoase petrecute împreună în natură și își dorește ca el să se întoarcă, fiind dispusă să-i ușureze calea.