La crâșma din Făgădău
Un’ se strânge bun și rău
Bea bogatul și săracul
De se minună tot satul,
Bogatul se ridica
Și săracului-i zicea:
– Măi sărace, dumneata,
Pleacă de la masa mea!
Eu am bani și am de toate,
Am pădure cu bucate,
Și nu beau cu dumneata,
Mi-e că mă râde lumea.
Atunci săracul striga:
– Cârciumare, dumneata,
Adă mie vin de-un zlot
Să-l beau cu bogatul tot!
Nu te lăuda, bogate,
C-ai averi și ai de toate
Că vine moartea-ntr-o noapte
Și rămân de tine toate!
Eu petrec cu mândrele,
Pupa-le-aș gurițele,
Că de-o fi să mor ca mâine
N-o să iau nimic cu mine.
Bea bogatul și săracul
De se minună tot satul.
– Ascultă, sărace-ncoa
Că vreau să-ți mai spun ceva:
De-oi muri mâine, poimâine
Știu averea cui rămâne.
O rămâne la nepoate
Să mi le bucur pe toate,
O rămâne la nepoți
Să mă pomenească toți,
Nu zică mâine, poimâine
C-am trăit degeaba-n lume.
Ia mai adă, cârciumar,
Adă mie vin de-un ban
Ca să-l beau cu cel sărman
Că n-am mai băut de-un an!
Sensul versurilor
Piesa prezintă un dialog între un bogat și un sărac la o cârciumă, abordând teme precum inegalitatea socială, efemeritatea vieții și importanța de a trăi clipa. Săracul critică lăcomia bogatului, amintindu-i că moartea nu ține cont de avere.