Mihail Lermontov – Meditație

Ce trist privesc tabloul acestei generații
Cu viitorul sumbru sau gol la infinit,
Plecată sub povara atâtor generații –
Vlăstar prea crud, în lene-mbătrânit.
Am moștenit din leagăn averea părintească:
Înțelepciune stearpă în sipet greu de vini,
Un drum de viață neted, făcut să ostenească,
Așa cum râzi în silă printre meseni străini.
Ce bine-i și ce-i rău – puțin ne pasă!
Abia în zorii luptei trândavi vom lâncezi,
Fugind, de vin primejdii, cu spaima rușinoasă,
Și smirna stăm în fața măririlor de-o zi..
La fel un fruct prematur se-ntristează:
E găunos și searbăd când vesel se desfac
Corolele pe ramuri – și-n soarele de-amiază,
Îngălbenit, el singur cădea-va din copac.
Știință făr’ de roade, secătuită minte!
Simțirile alese le tăinuim gelos,
Ocol dăm pasiunii, cu teama să ne minte –
Omida îndoielii-adânc ne-a ros..
Atins-am numai buza pocalului vieții
Dar vlaga sănătoasă, puternicul tumult,
Curând se irosiră și seva tinereții
Sleită e în inimă demult!.
Visarea născătoare de poezie, artă,
N-o mai alintă mintea în dulcele avânt –
Ce-i încă năzuință, ascunsă-i și deșartă,
În pieptul nostru putred închisă ca-n mormânt
Iubirea e-o-ntâmplare și-ntâmplătoare ura,
Altar nu li se-nalță și jertfe nu primesc;
O stranie răceală pecetluiește gura
Și-n sânge patimi oarbe clocotesc!
Chiar până și străbunul desfrâu, cu vâlvă mare,
Păstrând decența vârstei în pueril elan.
Acum e o corvoadă și plini de nepăsare
Ne-apropiem de groapă cu fiecare an..
Batjocorind trecutul, bicisnici vom străbate
Prin veac fără o faptă, un gând nemuritor,
Căci geniul ce deschide cărări necercetate
Nu și-a mai spus cuvântul cerut de viitor.
Iar mâine cetățeanul ne va rosti amara
Și dreapta condamnare în aspru vers de foc;
Cum fiul zvârle-n față disprețul și ocara
Părintelui ce-o viață s-a ruinat la joc.