Ai noștri tineri la Paris învață
La gât cravatei cum se leagă nodul,
Ș-apoi ne vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteț de oaie creață.
La ei își cască ochii săi nerodul,
Că-i vede-n birje răsucind mustața,
Ducând în dinți țigara lungăreață…
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.
Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă:
Stâlpi de bordel, de crâșme, cafenele
Și viața lor nu și-o muncesc — și-o plimbă.
Ș-aceste mărfuri fade, ușurele,
Ce-au uitat pân’ și a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul țării: stele.
Sensul versurilor
Piesa satirizează tinerii români care studiază la Paris și se întorc în țară cu pretenții, dar fără a aduce o contribuție reală. Ei sunt văzuți ca fiind superficiali și deconectați de realitățile locale, pretinzând a fi modele, deși au uitat valorile și limba țării.