E taina mea, să nu-ntrebi niciodată,
că pentru mine-i sfântă şi cumplită;
o ţin c-o mantă neagră-acoperită
de jale grea; şi n-o să rup vreodată.
Tăcerea ce-o ascunde; viaţa toată
mi-e un mister, şi vreau ce mă irită
să pot uita, iar inima mâhnită
de Dumnezeu să-mi fie alinată.
Că sufletul în hău se prăbuşeşte
şi-acolo e un râu, de vrea să-l treacă
se va îneca; dar soarele luceşte.
De sus din cer prin bezna cea opacă;
hai, umflă-ţi pieptul şi în sus priveşte;
om muritor, cunoaşte-te oleacă!
Sensul versurilor
Piesa explorează un secret profund și dureros, ascuns sub o mantie de suferință. În ciuda disperării și a sentimentului de prăbușire, există o licărire de speranță și un îndemn la cunoaștere de sine.