Când, Doamne, ne săruți, cu sărutarea
ne iei și răsuflarea, sărutul morții,
inima ce coboară sub duritatea sorții
a mâinii tale drepte păstrează apăsarea.
Și în stânga ta, supusă greutății,
păstrând capul în care visul etern revine
în lupta mea, chiar și cu mine,
alung din mintea ta mâhnirea nedreptății.
Aleanul inimii în pieptul tău se pune
ca-n dulce leagăn să se odihnească
cât mai departe de mări de pasiune,
în timp ce mintea liberă ne ocrotească
de gând, izvor de iluzii nebune,
ce doarme la soare, în mâna-ți părintească.
Sensul versurilor
Piesa explorează relația complexă dintre om și divinitate, contemplând asupra morții și a credinței. Sugerează o predare către puterea divină, căutând odihnă și protecție în mâinile lui Dumnezeu.