Scăpând de-nrobitoarea mea povară,
desprinsă de lume inima sătulă
și vin la Tine, vin, ca dintr-o hulă
plăpânda barcă înspre-o dulce țară….
spini, cuie, fiere, sulița barbară,
blând chip smerit, străină caraulă
promit salvarea care-I rar destulă
și harul mi-l pogoară.
Nu-mi judece divinii ochi trecutul,
urechea ne-ntinată nu-l asculte,
nici brațul nu se-ntindă, ci să-mi spele.
dar sângele ce l-ai vărsat, avutul
păcatelor, cu vârsta tot mai multe,
iertând în totul rătăcirii mele.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o căutare a iertării și a salvării divine. Vorbitorul se simte împovărat de trecut și se îndreaptă către divinitate pentru a primi har și iertare, recunoscând greșelile și dorind purificarea.