Menelaos Ludemis – Strigătul Cel Dintâi

Plecate au fost capetele noastre până atunci,
Ochii îngropați în orbite,
Cerul la orizont stins,
Și speranțele noastre
Îngrădite cu sârmă ghimpată.
Moșnegii gemeau abia ținându-și capul.
Ah! chinuri… chinuri…
Viața era un beci adânc;
Mirosea a mucegai,
Duhnea a foamete
Și a visuri de ofticoși.
Mâini costelive
Încercau să amenințe
Dar cădeau neputincioase.
Strigăte se înălțau
Pline de mânie,
Dar nu știau pe cine să blesteme
Și amuțeau șoptind nedeslușit;
Pe perete scria „Liniște”,
Alături un jandarm
S-o păzească.
Cartierele sărăcăcioase
Înnoptau fără lumină;
Nici măcar un licurici
În loc de opaiț.
Șomerii se culcau devreme.
Nu aveau ce să citească?
Cărțile erau zăvorâte
În școlile semețe
Și copiii le priveau de-afară.
Multă tinerețe am prăpădit
În aceste cartiere.
Mulți pantofi ieftini am tocit;
Multe cămăși ponosite.
Dar am învățat totul –
Nu din manualele școlare.
Nu!.
Învățasem din copilărie
Să citesc alte lucruri:
Vuietul piețelor înghesuite,
Învălmășeala tropăind pe caldarâm.
Oftaturi izbucnind
Pe chei și pe diguri,
Scânteile ce fulgerau
În ochii obosiți ai docherilor,
În porturi
Și pe țărmuri îndepărtate….
Cărți nu începusem să citesc.
Citeam însă tragediile
Care se târau pe drumuri prăfuite.
Citeam pe obrajii supți
Și în ochii înecați în disperare
Ai înfometaților.
Citeam în ochii vecinului meu
Care strângea de pe jos
Mucuri de țigări.
Citeam în ochii bătrânei cariate de ani,
Care se ruga la Dumnezeu
„Să privească nițel și în jos”.
Nu știam să citesc
Nici în lună, nici în stele.
Până și cărțile – târziu,
Prea târziu am început să le citesc.
Dar…
Ceea ce mi-au spus mie
Cocioabele de chirpici,
Ceea ce mi-au spus mie
Cartierele acestea pârjolite,
Ce m-au învățat pe mine tavernele.
Tavernele și cafenelele întunecate
Ale porturilor,
Nici o Enciclopedie
Nu m-a învățat.
Dintr-o altă lume ne tragem noi.
Din epoci brumării ce vor veni
Peste mii de ani.
Lumina electrică
N-a fost inventată încă
Pentru noi.
Și nici telefonul (Știți… este un aparat
Cu care vorbește lumea la distanță…)
Cât despre radio,
L-a descoperit vecinul nostru.
La fel și jucăriile copiilor.
Copiii noștri aflau toate acestea
Numai din basme.
Un copil plângea nemângâiat
În cărțile mele;
Un copil
Fără tată.
Pentru că n-are – nu poate să aibă – tata
Copilul
Căruia nu i-a dăruit un zâmbet,
Pe care nu l-a legănat pe genunchi
Tata…
Pentru că mereu tremurau,
Mereu dureau,
Mereu se frângeau genunchii
Sărmanului tată.
De ani și ani am trăit
În aceste cartiere,
Am asistat la privegherile
Și la sărbătorile lor;
Așteptam pruncii să vorbească
Și pe bolnavii lor deliranți
Să-și deslușească cuvintele.
Am văzut bătrâni implorând
Tot de la cer
Căci nu găseau nimic pe pământ.
Am văzut fete roșind de nedumerire
Din pricina unei priviri fugare
Dăruită de un flăcău trecător.
(Și era mai scumpă decât pâinea…)
Am băut împreună vinul lor ieftin,
Împărțind cu ei măslinele și usturoiul.
Acolo am fost când s-a născut primul lor copil,
Acolo am fost când s-a născut
Primul lor strigăt de revoltă;
Umilă a fost originea lui.
Din bordeie, de pe șantiere a pornit,
Din uliți sumbre și înguste
Prin care abia putea trece un om.
Din porți pe sub care te apleci ca să intri.
De-acolo a țâșnit
Din ziua-n care
S-au târât primele lanțuri,
Din ziua-n care i-au mușcat mâinile
Primele cătușe.
În care au scrâșnit primii pumni.
Sămânță a fost trupul
Primului nevinovat ucis.
Și apa, primele lui picături de sânge….
Nedreptatea duhnea atunci pe Lume.
Lincoln. Spartacus. Marat.
Așteptau să-i îngropăm.
La fel și niște flăcăi
Ai cartierelor noastre
Așteptau și ei să-i îngropăm
Și au căzut înainte de a primi un nume.
Dar noi le-am dăruit pe cel mai frumos.
I-a botezat tatăl lor – Poporul –
Numindu-i „Nemuritori”.
Cei căzuți pe nedrept
Nu devin îngeri.
Devin steaguri,
Devin trompete.
Drumurile încep să fiarbă
Și potcoavele tropăie pe caldarâmuri.
„Liniște… liniște… liniște!.. ”
Despre care „liniște” vorbiți, nemernicilor?
Liniștea-i pentru spitale,
Pentru cimitire.
Dar noi ne-am trezit,
Și am jurat să nu facem „liniște”
Înainte de a vă asigura
Liniștea voastră ETERNĂ!..