În trândavă-aromeală stă tolănit grecește
Urmașul lor. Urât e, bondoc, șașiu, peltic.
El antereu alb poartă, metanii și işlic.
În puf, în blăni și-n șaluri se-ngrașă și dospește.
Și gura-i strâmbă numai măscări bolborosește.
E putred, deși tânăr : sărmanu-a fost de mic
Crescut pe mâini străine. El joacă din buric,
Înjură, se răzgâie și râde-apoi prostește.
Îl leagănă maneaua, e veșnic beat de vutcă,
Să-ncalece i-e frică, pe brațe-l duc la butcă ;
Dar, el, ce os de Domn e și viță de-Împărat,
Ades, făr’ să-și dea seama, își mângâie hangerul,
Și când în fața morții odată s-a aflat,
În trântorul becisnic s-a deșteptat boierul.
Sensul versurilor
Piesa satirizează un moștenitor decăzut, un trântor care, deși de viță nobilă, este leneș, inept și dependent de vicii. Ironia culminează cu o scânteie de noblețe care se trezește în el în fața morții.