La noi muierea pupa mâna bărbatului
Până mai adineaori – zicea Marin al lui Pătru,
Și din dumneata nu-l scotea niciodată,
Îi făcea trei, patru copii, dar nu-ndrăznea să-i zică tu.
Cele mai mândre, care se ambiționau, nu-i ziceau nicicum.
Femeia are socotelile ei, ea să țină de coada cârpătorului,
Să țină oala de mănușă, la foc, să stea ciucită la vatră
Și să lase politica – de-asta ne ocupăm noi, asta e pentru
oameni –
Femeia, ce știe femeia?
Ea să șteargă sticla lămpii, să alinieze clondirile pe corlată,
Să fie toate drepte, așa să tragi cu ața,
Să te tragă, să-ți pună ventuzele și să nu-ți iasă din vorbă,
Că ce știe ea?.
Înainte n-o prea vedeai la față, că purta maramă,
Zăvelca lungă, colo, abia-i sclipeau gleznele,
Dar o ghiceai pe-a frumoasă – și-o furai, domnule,
O luai pe cal, și-o făceai muierea ta, era o dulceață,
Dar acum pe cine să furi? Uitați-vă-n jur, pe cine să furi?
Altfel era viața, mai tacticoasă, umblai în cămașă lungă până
Spre douăzeci de ani, că ziceau că ești copil, la douăzeci de ani
Îmbrăcai izmenele, te-ncingeai cu brâul și plecai după fete,
Le încântai din fluier.
Nu mai sunt rânduielile alea, treierai cu caii,
Vedeai cum se sucește lanțul pe steajăr, la urmă-ntorceai caii,
Rămânea jos grâul ca aurul. Aveai stupi, oi,
Beai câte-un putinei de lapte bătut și te ștergeai la gură cu
mâtca,
Mâncai un geac de brânză, coceai floricele,
Nici mălaiul nu mai e
Așa de dulce, când îl spoia mama cu cocă
Și făcea pe deasupra flori cu lingura,
După aia-l băga-n țest.
Zăbicul are alt gust.
Și vitele parcă sunt mai proaste, că țin minte
Când se ducea mama să mulgă vacile în obor,
Vițeii, care stăteau aleși în curte, cum o vedeau cu oala în mână
Săreau, se gudurau pe lângă ea.
Știți că și anul ăsta Prica iar mi-a rămas stearpă?
Și vitele sunt mai proaste, ascultați-mă pe mine.
Poți să discuți cu femeia lucrurile astea? Sigur că nu poți.
Nici copii nu mai face ca lumea,
Să-ți umple casa, să te simți om,
Una-două îi leapădă, zice c-a râvnit la varză acră și n-a
Găsit la repezeală și i-a lepădat,
Ori c-a râvnit la cireșe iarna, și de unde să ia, și s-a stârpit,
Bazaconii – nu vor să dea-n greu,
De-aia s-a împuținat lumea.
Înainte, când veneau turcii pe-aici, cine-i lua la palme?
– câte zece-doisprezece
Săreau din câte-un copac pe turc, lui Baba Novac pe-aici îi
plăcea
Să se bată cu ei, de ne lăuda și Mihai Viteazul:
„Dați, mă, băga-i-aș la ududoi, să mai stea și pe-acasă”.
Dar discută astea cu Măria Bălii – uite-o că vine – toată ziua prin odăi – să vezi ce zice,
Că ea a stat toată viața cu fundu’ pe cămașă degeaba și nici tabla
Înmulțirii n-o știe.
– Mărie, cât fac, fă, nouă ori opt? Care e, fă, capitala
Portugaliei?
– Însoară-te, mă, Târziule, și nu mai lozi aci, cu copiii,
Că ai și-nceput să iei culoarea cerii.
– Păi, găsește-mi tu una care să-mi placă și să-mi pupe mâna la comandă,
Că acum o iau.
– În nădejdea aia, vezi să nu te pupe moartea rece.
Nea Marin al lui Moșu Pătru se apropia bine de cincizeci de ani,
Dar nu se hotăra să se-nsoare, toate aveau câte-un cusur,
Era poreclit Târziu, dar numai Măria Bălii îndrăznea să-i spună în față.
Deștept, iscoditor, cunoștea bine ce-a fost înainte pe la noi,
Avea parcă un alt puls, dar cu o sută de ani în urmă.
Lăcrima sec pentru stricarea rânduielilor. Și după cum citise el în
Norii de la cornul Caprii, nu era de-a bună.
Se întoarce lumea cu c***-n sus și se scufundă pământul.
Casa lor bătrână, de moșneni și așezați,
Intra încet în pământ.
Sensul versurilor
Piesa exprimă nostalgia pentru vremurile trecute, când rânduielile și tradițiile erau respectate. Personajul principal deplânge pierderea acestor valori și schimbările din societate, simțind că lumea se îndreaptă într-o direcție greșită.