Marin Sorescu – Rânduieli

La noi muierea pupa mâna bărbatului
Până mai adineaori – zicea Marin al lui Pătru,
Și din dumneata nu-l scotea niciodată,
Îi făcea trei, patru copii, dar nu-ndrăznea să-i zică tu.
Cele mai mândre, care se ambiționau, nu-i ziceau nicicum.
Femeia are socotelile ei, ea să țină de coada cârpătorului,
Să țină oala de mănușă, la foc, să stea ciucită la vatră
Și să lase politica – de-asta ne ocupăm noi, asta e pentru
oameni –
Femeia, ce știe femeia?
Ea să șteargă sticla lămpii, să alinieze clondirile pe corlată,
Să fie toate drepte, așa să tragi cu ața,
Să te tragă, să-ți pună ventuzele și să nu-ți iasă din vorbă,
Că ce știe ea?.
Înainte n-o prea vedeai la față, că purta maramă,
Zăvelca lungă, colo, abia-i sclipeau gleznele,
Dar o ghiceai pe-a frumoasă – și-o furai, domnule,
O luai pe cal, și-o făceai muierea ta, era o dulceață,
Dar acum pe cine să furi? Uitați-vă-n jur, pe cine să furi?
Altfel era viața, mai tacticoasă, umblai în cămașă lungă până
Spre douăzeci de ani, că ziceau că ești copil, la douăzeci de ani
Îmbrăcai izmenele, te-ncingeai cu brâul și plecai după fete,
Le încântai din fluier.
Nu mai sunt rânduielile alea, treierai cu caii,
Vedeai cum se sucește lanțul pe steajăr, la urmă-ntorceai caii,
Rămânea jos grâul ca aurul. Aveai stupi, oi,
Beai câte-un putinei de lapte bătut și te ștergeai la gură cu
mâtca,
Mâncai un geac de brânză, coceai floricele,
Nici mălaiul nu mai e
Așa de dulce, când îl spoia mama cu cocă
Și făcea pe deasupra flori cu lingura,
După aia-l băga-n țest.
Zăbicul are alt gust.
Și vitele parcă sunt mai proaste, că țin minte
Când se ducea mama să mulgă vacile în obor,
Vițeii, care stăteau aleși în curte, cum o vedeau cu oala în mână
Săreau, se gudurau pe lângă ea.
Știți că și anul ăsta Prica iar mi-a rămas stearpă?
Și vitele sunt mai proaste, ascultați-mă pe mine.
Poți să discuți cu femeia lucrurile astea? Sigur că nu poți.
Nici copii nu mai face ca lumea,
Să-ți umple casa, să te simți om,
Una-două îi leapădă, zice c-a râvnit la varză acră și n-a
Găsit la repezeală și i-a lepădat,
Ori c-a râvnit la cireșe iarna, și de unde să ia, și s-a stârpit,
Bazaconii – nu vor să dea-n greu,
De-aia s-a împuținat lumea.
Înainte, când veneau turcii pe-aici, cine-i lua la palme?
– câte zece-doisprezece
Săreau din câte-un copac pe turc, lui Baba Novac pe-aici îi
plăcea
Să se bată cu ei, de ne lăuda și Mihai Viteazul:
„Dați, mă, băga-i-aș la ududoi, să mai stea și pe-acasă”.
Dar discută astea cu Măria Bălii – uite-o că vine – toată ziua prin odăi – să vezi ce zice,
Că ea a stat toată viața cu fundu’ pe cămașă degeaba și nici tabla
Înmulțirii n-o știe.
– Mărie, cât fac, fă, nouă ori opt? Care e, fă, capitala
Portugaliei?
– Însoară-te, mă, Târziule, și nu mai lozi aci, cu copiii,
Că ai și-nceput să iei culoarea cerii.
– Păi, găsește-mi tu una care să-mi placă și să-mi pupe mâna la comandă,
Că acum o iau.
– În nădejdea aia, vezi să nu te pupe moartea rece.
Nea Marin al lui Moșu Pătru se apropia bine de cincizeci de ani,
Dar nu se hotăra să se-nsoare, toate aveau câte-un cusur,
Era poreclit Târziu, dar numai Măria Bălii îndrăznea să-i spună în față.
Deștept, iscoditor, cunoștea bine ce-a fost înainte pe la noi,
Avea parcă un alt puls, dar cu o sută de ani în urmă.
Lăcrima sec pentru stricarea rânduielilor. Și după cum citise el în
Norii de la cornul Caprii, nu era de-a bună.
Se întoarce lumea cu c***-n sus și se scufundă pământul.
Casa lor bătrână, de moșneni și așezați,
Intra încet în pământ.