Dumnezeu e surd
Și când trebuie să-i spun ceva
Îi scriu pe-o foaie de hârtie.
Așa se procedează
Cu toți surzii.
Dar mie nu-mi înțelege scrisul
Și când îl văd cum se scarpină-n aureolă
În fața unei conjuncții,
Mă gândesc că mult mai ușor ar fi
Să i-o urlu-n ureche.
Asta și fac,
Dar Dumnezeu dă din cap
Că nu-nțelege
Și-mi face semne să-i scriu pe-o hârtie
Tot ce vreau să-i spun.
Pe mine mă apucă disperarea,
Ies în stradă și opresc trecătorii,
Punându-le-n față hârtia mea,
Scrisă cum am putut mai frumos și mai citeț
Ca pentru ochii lui Dumnezeu.
Dar oamenii nu sunt surzi,
Ci numai grăbiți,
Și dându-mi cu mâna hârtia la o parte,
Mă roagă să le spun totul repede
Prin viu grai.
Atunci mă pomenesc urlând
Ca din fundul unei prăpăstii,
Așa cum urlă Dumnezeu
Când își face rugăciunea.
Și de spaimă c-am asurzit și eu
Uit ce-am vrut să le spun.
Sensul versurilor
Piesa exprimă frustrarea și disperarea unui om care încearcă să comunice cu Dumnezeu, dar se lovește de incapacitatea acestuia de a înțelege. E o metaforă a dificultății de a te face auzit și înțeles, chiar și de către divinitate.