Ai, mă, că pusei albia. Care eşti primul?
Trage, mamă, ‘mneata focul de sub ceaun, că se-ncinge prea tare
Şi-i mai şi opăresc.
Reta i-a spălat pe cap, până mai încolo,
Când şi băieţii şi fetele se făcuseră aproape buni de horă.
Albia era pusă la unghere, în mijlocul încăperii, cu un cap
Pe-un scaun răsturnat, să stea apa aşa înclinată,
La capul ălălalt.
Copiii îşi aşteptau rândul în pielea goală, îşi tăiau unii altora
Unghiile cu foarfecă mare, a lui Nea Florea, împrumutată, ori îşi scoteau câte-un mărăcine din picior. Ca la recrutare,
Fiecare îşi aştepta rândul.
Săpunul mare cât un grunj sta la capul mai ridicat,
Din când în când mai cădea, ştobâlc, pocnindu-1 pe ăla care era
În albie la spălat pe piele.
„Ho, bă, ce te fereşti aşa! Că nu-ţi rupse coastele, nu nimic!
Cel mai greu era spălatul pe cap. Aici îi prindea Reta
La-nghesuială,
Pe-ăi pe care avea necaz, făcuseră vreo poznă,
-Bă, Prică, tu n-auzi? Fă-te-ncoa! (Prică era cam tare de urechi,
Se certase mumă-sa c-o vecină, când era borţoasă cu el,
Şi-atât strigase la gard că asurzise ăl copil.)
Îl lua de urechi şi-1 trăgea să miroasă ceaunul cu apă.
-Stai pe ciuci! Se apleca peste el, ţinându-1 între picioare,
Ca uliul puiul de găină, când se-nalţă cu el în slavă şi nu vrea să-i
Dea drumul deloc, oricât ai da tu cu zburaturi. Dădea cu apă
Fierbinte – „Arşi
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă tipică din copilăria la sat, unde baia săptămânală era un eveniment important. Versurile evocă amintiri despre ritualul spălatului în albie, cu toate peripețiile și emoțiile aferente.
