Marin Sorescu – Duelul

Ivan Dumitrașcu la peste șaptezeci de ani
Nu mai mânca decât limbă
Și inimă de vită, că erau moi.
Acum trecea la vale în sanie,
Cu sanitarul și procurorul.
Și-i curgeau lacrimile în barba albă.
Și el un om mititel și bătrân.
„Iete-l pe Dumitrașcu ăl bătrân, îl ridicară
Cu sania la vale. Ce-or fi având cu ăl uncheaș?”
Lumea se uita la caii aburiți,
Pașii alunecau scârțiind pe zăpada-nghețată
Și lui îi alunecau lacrimile pic, pic, pic, pic..
Dar nu plângea cu gură.
Se certa des cu fiu-său
Și ăla nu știu ce i-o fi zis.
Și el a pus mâna pe-o pușcă veche:
„Mă, nu te potolești? Nu taci mereu?”
Da’ fiu-său nu tăcea neam, vorbea din prispa lui,
Că erau două case în aceeași curte.
„Bine!” zice moșul și trage cu pușca aia,
Ce pușcă? o rablă.
Da’ l-a nimerit, cade omul mort.
Avea și copii, venise de la moși tocmai atunci.
Pe femeia lui o chema Gheorghița, o femeie sprâncenată,
Era a lui Ispășoiu, neam cu Sandu lui Surghie.
„Ce se-ntâmplă, oameni buni, de ce-l luară?” Mai întreba câte unul peste gard.
„Păi, ce să fie! Duel. Avură un duel (nu știu cine-o fi zis)
Ăla din prispa lui, ăla din prispa lui,
Unul cu gura, altul cu flinta,
Și-ăl cu gura tăcu.” „Mă, nu mai râdeți, închinați-vă.
Când să iasă din Bulzești, Moșul zice:
– Mă, nene, pe mine degeaba mă duceți la proces.
Trimiteți-mă de-aici la ocnă de-a dreptul,
Că sunt vinovat, ce să mai faceți ocol?
Uite drumul ăstălalt,
Că pe-aici trec ăia cu lanțurile la picioare
(Erau chiar la răscrucea cu drumul Vâlcii).
Procurorul tăcea.
Și la urmă tot Dumitrașcu: „Ba nu! Merg acolo
La proces, să-l judec eu pe Dumnezeu.
Cum îmi dădu el pedeapsa asta, la anii mei?
Nu mă las până nu-l bag la ocnă,
Dacă e să fie dreptate-n lume,
Intru cu Dumnezeu de barbă-n ocnă. Mână, mă!.
Iu, fir-a dracu de pușcă!
Cum te s******și tu tocmai atunci, tocmai atunci?
Că nu mai erai bună de nimic,
Te țineam să dau cu tine de-a azvârlită după câine.
Cum mă duc eu și-mi las copilul mort în bătătură?
Doamne, stai, nu fugi!
Mână, mă.”