Ziua-mi intră în orbite
Ca prin stele găurite
Prin care se vede-o zi
Și-n ea un fel de-a fi.
Când al meu și când al umbrei
Când al umbrei, când al sumbrei
De figuri ce-nsumi-s
Un arcuș dat cu sacaz.
Am în mână două site
Și-n ochi două cuțite
Ma descântă cu un ciob
Miezul nopții, fir cu bob.
Cu năut, cu linte, mei,
Moștenirea alor mei,
Junghiară și doi miei
Și beliră cinș’pe piei.
Asta e ca nu-i deochi,
Cin’ mi-a dat cu lumea-n ochi?
Vad mori, leșuri, stele verzi,
Vezi că nu te vezi, vezi, vezi?
Leacul de la răsărit,
Aia e că n-ai murit.
Leacul de la miazăzi,
Aia e: fie ce-o fi.
Sensul versurilor
Piesa explorează acceptarea destinului și a moștenirii ancestrale, împletind elemente de descântec și superstiție. Vorbește despre o viziune tulbure asupra lumii, dar și despre găsirea unui leac în acceptarea a ceea ce este.