Dunăre, cale bătrână,
Apa ta dorul mi-l mână
Dunăre, cale bătrână,
Apa ta dorul mi-l mână
Și mi-l mână-așa ușor
Că eu nu mai pot de dor.
Curge Dunărea la vale
Iar eu țin dorului cale
Curge Dunărea la vale
Iar eu țin dorului cale
Și-l opresc la mine-acasă
În Dobrogea mea frumoasă.
Și-a venit din depărtare
Tot pe Dunărea cea mare
Și-a venit din depărtare
Tot pe Dunărea cea mare
Dunăre, măicuță bună,
Ia-mi dorul de la inimă.
Am avut și eu un pui
Și-am rămas al nimănui
Am avut și eu un pui
Și-am rămas al nimănui
Am rămas eu cu mult dor
După badea-bădișor
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund al cuiva, personificat și purtat de Dunăre. Persoana își amintește de o pierdere și se simte singură, găsind un refugiu temporar în frumusețea Dobrogei.