Frunzuliță de castani,
În gara de la Focșani
Dintr-un tren am coborât
Și am început să plâng,
Doamne, cum au trecut anii,
Ca acuma se făcea
În gara de la Focșani
M-a lăsat iubirea mea,
Am plâns mult și cu regret,
Inima bătea să-mi sară,
Suferința mea din piept
Mult simțeam c-o să mă doară.
Anii au trecut de-atunci
Și eu drumul mi-am luat
Să-mi găsesc altă iubire
Sau pe cine m-a lăsat,
Dar păcat, n-a fost să fie,
Și ani grei m-au așteptat,
Am colindat drumuri lungi,
Drumuri lungi și sat cu sat,
Anii au zburat de-a rândul,
Liniștea nu mi-am găsit
Și așa umblând cu drumul
Într-o gar-am nimerit.
Coborâi treaptă cu treaptă
Scara trenului venit,
Câtă lume vine, pleacă,
Sufletul mi-e necăjit,
Numai eu parcă-s străină,
Nu cunosc pe nimenea,
Dup-atâția ani de zile
Cine m-ar mai cunoaște?!
Dup-atâția ani de zile
Cine m-ar mai cunoaște,
Numai eu parcă-s străină,
Nu cunosc pe nimenea.
Un bărbat cu tâmple albe
Și cu ochii de castani
Simt că parcă m-ar cunoaște
Dintr-o gară din Focșani,
Am trecut pe lângă el,
Inima simțeam că-mi frige,
Străin el, străină eu,
Doamne, viața cum se duce,
Am zâmbit amar și trist
Și mi-am zis în gândul meu:
Viața-i ca un tren ce vine
Și se duce tot mereu.
Sensul versurilor
O persoană se întoarce în gara unde a fost părăsită cu mulți ani în urmă, reflectând asupra trecerii timpului și a singurătății. Întâlnirea cu un străin aduce un val de amintiri și realizează că viața este ca un tren, mereu în mișcare.