Omul,
S-a strecurat nevăzut
În sufletul meu.
Am crezut
Atunci,
Că fusese un gând tot al meu.
Și l-am lăsat să mă-ntregească,
Să mă iubească,
Să-mi pângărească
Trupul.
Omul,
Mi-a sorbit tinerețea,
Frumusețea,
Duioșia.
Mi-a împletit între gânduri drepte,
Nebunia
Și mi-a șoptit câteva vorbe înțelepte:
Floare,
Întinde fața ta și trupul gol, la soare,
Ca dorul tău,
Care va fi ori azi ori mâine,
Să fie cald și dulce ca o pâine.
Omul,
A mai încercat să-mi fure,
Tăria gândului,
Și aripile sufletului meu.
Dar atunci
Am căzut, mi-am zdrobit inima
Și-am plâns.
Omul,
A lunecat stâns
Pe lângă mine;
Acum e oricine,
Iar eu sunt singura și parcă-s nime.
Sensul versurilor
Piesa descrie o experiență dureroasă în care naratorul se simte trădat și golit de o persoană care i-a invadat sufletul. Versurile explorează pierderea inocenței și a puterii personale, culminând cu un sentiment de singurătate și insignifianță.