Păi cine iubește și lasă,
cine iubește și lasă,
Dumnezeu să-i dea pedeapsă,
Dumnezeu să-i dea pedeapsă.
Târâșu’ șarpelui
și pasu’ gândacului,
vâjâitu’ vântului,
pulberea pământului,
pulberea pământului.
Că furnica de-i furnică,
la trup mare, la cap mică,
și la mijloc subțirică
de umblă pe sub pământ,
tot se ține de cuvânt,
tot se ține de cuvânt.
Hai, dar noi oameni botezați,
dar noi oameni botezați,
de cuvânt suntem lăsați,
de cuvânt suntem lăsați.
Că cine iubește și lasă
Dumnezeu să-i dea pedeapsă
târâșu’ șarpelui
și pasu’ gândacului,
vâjâitu’ vântului,
pulberea pământului
Sensul versurilor
Piesa exprimă o judecată aspră asupra celor care iubesc și abandonează, invocând pedeapsa divină. Se subliniază importanța cuvântului dat și a respectării promisiunilor, în contrast cu instabilitatea emoțională.