Foaie verde-a năutul,
Năutul, mărgăritul,
Plecai, neică, în codru
Ca să-mi doinesc cântecul,
Cântecul mi l-am doinit,
Dar tu, neică, n-ai venit,
Cântai doina dorului
La umbrița fagului.
Fagule cu frunza ta,
Spune-i tu lui neicuța
C-am stat la umbrița ta
Și mi-am doinit doina mea,
Iar tu, cicoare, să-i spui
C-am cântat de dorul lui,
Tu, privighetoare-n zbor,
Să-i cânți lui neica de dor.
Izvoraș cu apa ta,
Pe-aici neica de-o trecea
Și dacă s-o abătea
Apă din tine să bea
Să-i dai apa din codru
Ce dă omului dorul
Și dorul să nu-i mai iasă
Pân’ nu m-o face mireasă,
Iar la nunta mea să cânt
Ce mi-a fost drag pe pământ.
Sensul versurilor
O fată își exprimă dorul față de iubitul ei, rugând elementele naturii să-i transmită acest dor. Ea își dorește ca dorul să-l cuprindă până când o va lua de soție, moment în care va cânta despre dragostea lor.