Frunzuliță de cicoare,
În Carpați, la noi sub soare,
S-a născut din veci o floare
Mândră, făr-asemănare,
Ea avea un mare foc
Ca să-și vadă la un loc
Petalele ei iubite,
De vremi grele despărțite.
Și-avea scumpa floare-n lume
Grădinar cu mândru nume,
Un popor viteaz, voinic,
Fără teamă de nimic,
Breaz la cuget, tare-n brață
Prin furtuni, prin ger și ceață,
El petalele-a unit,
Dorul florii s-a-mplinit.
Grădinarul cel străbun
E-al nostru popor străbun,
Iar petalele surori
Ce fac trupul mândrei flori
Sunt Ardealul și Moldova
Și au una dulce vorba
Și Muntenia frățească
Toată vatra strămoșească,
Floarea pe veci înflorită,
România mea iubită.
Sensul versurilor
Piesa este o metaforă patriotică în care România este reprezentată ca o floare unică, iar regiunile sale istorice (Ardealul, Moldova și Muntenia) sunt petalele acestei flori. Poporul român este grădinarul care a unit aceste petale, împlinind astfel dorința florii de a fi întreagă și înfloritoare.