Frunzuliță mărăcine,
Măi neicuță, măi Căline,
Mă-ntreabă lumea mereu
Unde te-ai dus, neic-al meu.
Uă, uă, neiculiță,
Nu-ți mai e dor de guriță?
Vino la Șitoaia-n vale
Și ia-mă-n brațele tale!
Mai vino, neică, prin sat
Să vadă că n-ai uitat
Locul unde ai trăit,
Unde am copilărit,
Să ne ducem pe zăvoi
Pe unde ne iubeam noi
Și ne cântau frunzele
De răspundeau doinele.
Ia-mă, neicuță, de mână
Să urcăm dealu-mpreună,
Sus la Fagul Corbului
În Dealul Coșorului
Că tu m-ai iubit întâi
La umbriță de făgui,
Sub crenguțele de fag
Unde ne-am iubit cu drag.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul unei femei pentru iubitul ei, amintindu-și de locurile unde s-au iubit și invitându-l să se întoarcă. Este o evocare nostalgică a iubirii tinerești și a legăturii cu natura.