Lume dragă, poate mâine
M-oi duce și eu din tine
Că nu-i om ca să se nască
Veșnicia s-o trăiască,
Dar aș vrea să mor cântând
Cum am trăit pe pământ,
Fără cântec n-aș trăi,
Lume, nici măcar o zi.
N-am strâns averi cum fac unii,
Am avut dragostea lumii,
Mi-a fost dat să fiu iubită,
Cântecului dăruită,
Dumnezeu mi-a dat noroc
Să las urme-n orice loc,
Să vă aduc bucurie
Că sunt a voastră Mărie,
Când o fi să plec din lume
N-am să iau nimic cu mine,
Vă las vouă numele
Și toate comorile
Ce le-am adunat de-o viață
Din fragedă tinereață,
Toate cântecele mele
Să vă petreceți cu ele.
Când o fi vara frumoasă
Și-or fi băieții la coasă
Mi-or cânta cântecele,
Le-o răspunde fetele,
O fi timpul de iubit
În miros de fân cosit,
Când o cânta ciocârlia
Să v-amintiți de Măria,
Toamna când o fi venită,
Frunza-n codru-ngălbenită,
Când fierbe vinu-n butoi
Și-or fi nunțile în toi
Cântați „Roată, roată și iar roată”
Cum vă cântam eu odată,
La nunta copiilor
Să vă amintiți cu dor
Că una a fost Maria
Care i-ați zis „Ciocârlia”.
Sensul versurilor
Cântecul este un testament emoționant despre moștenirea lăsată de un artist iubit, Maria. Ea își exprimă dorința de a fi amintită prin cântecele sale, care vor continua să aducă bucurie și să însoțească momentele importante din viața oamenilor, chiar și după ce ea nu va mai fi.
