Merg pe poteca ce duce
La stejarul din răscruce,
Merg și lacrimile-mi curg
Și parcă nu mai ajung
Să m-așez la poala lui
Să-mi vărs focul dorului,
Când mergea mama la muncă
Mă lua cu ea în luncă.
M-așeza la umbra lui
Cu iarba sub căpătâi
Și cu umbra-nvelitoare
Să mă ferească de soare,
Nu deschideam ochii bine
Mama era lângă mine,
Mă privea, mă legăna,
Cu doina mă mângâia.
Am pornit iar spre stejar
Că mi-i sufletul amar
Vreau la poala lui să strâng
Lacrimile și să plâng,
Poate-așa mi-oi ușura
Dorul de măicuța mea
Care nu mă mai așteaptă
Ca și altădată-n poartă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund al naratorului pentru mama sa, evocând amintiri din copilărie petrecute la umbra unui stejar. Stejarul devine un simbol al legăturii pierdute și al refugiului în amintiri pentru a alina suferința.