Floare albă, floricică,
Ce n-aș da să mai fiu mică,
Ce n-aș da să întorc anii,
Să fiu iar fetița mamii,
Colindam pădurile
Și-adăpam mioarele,
Zburda cu mieii pe plai,
Mă-ntreceam cu mierla-n grai.
Câte flori creșteau pe vale
Le coseam pe ii și poale
Și să cânt am învățat
Când eram la mine-n sat,
Mi-e dor codrii să-i colind,
Să mă uit de sus din crâng
Să văd florile câmpiei
Și valea copilăriei.
Să văd florile câmpiei
Și valea copilăriei,
Să mai merg pe potecuță
Pe unde-alergam desculță,
Dar vremea nu stă pe loc,
Anii nu se mai întorc,
Alte gânduri mă frământă,
Multe doruri mă usucă.
Multe gânduri mă frământă,
Multe doruri mă usucă,
Nu mai pot întoarce anii
Să fiu iar fetița mamii,
Vremea-i vreme, vremuiește
Și omul îmbătrânește,
Timpul nu pot să-l opresc
Și eu văd că-mbătrânesc.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund pentru copilărie și regretul că timpul trece ireversibil. Evocă imagini idilice ale vieții la țară și a legăturii cu natura, subliniind imposibilitatea de a recupera acea perioadă.