Bun găsit, sătucule,
Mă-ntorsei la tine,
Am umblat o viața-ntreagă
Pe poteci străine,
M-am întors cu primăvara
Care-mbracă câmpul,
Prin grădinile cu flori
Cum se joacă vântul.
Că mi-e drag cum strălucește
Aurul din grâne,
Dumnezeu fie slăvit
Că El ne dă pâine,
Tare mi-e drag să ascult
Tril de ciocârlie,
Cum se lasă peste codrii
Toamna ruginie.
Iată-mă, sătucule,
Mă-ntorsei la tine,
Merită îmi plec genunchii
Să m-auzi mai bine,
Că mi-e drag când te îmbracă
Haina de zăpadă
Și când vin colindătorii
Seara în ogradă.
Iar acum în toamna vieții,
Doamne-Ți cer iertare,
Dumnezeule Slăvit,
Tu Ești cel mai mare,
Satule, eu vin la tine
Să-mi asculți doinitul,
Tu mi-ai dat cândva-nceputul,
Tu să-mi iei sfârșitul,
Să-mi veghezi somnul de veci
Și nopțile reci,
Noaptea, Doamne, dă-mi lumină
Și ziua odihnă!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o întoarcere nostalgică la satul natal, cu recunoștință față de natură și credință. Vorbitorul caută liniște și iertare în locul unde a început viața, dorind să-și găsească sfârșitul acolo.