Mă bătea vântul aseară
Stând cu mândra-n ulicioară
Să mă bată cât o vrea
Nu mă las de mândra mea
Să mă bată cu necaz
Că de mândra nu mă las.
Vântule nu mă mai bate
Că n-am dragostei ce-i face
Nu mă bate cu necaz
Că de mândra nu mă las
Bate vântule prin nor
Că mi-e sufletul cu dor.
Frumoasă mai ești mândruță
Când te văd seara-n portiță
În portița casei tale
lângă Jaleș, la izvoare
Gura ta și ochișorii
Sunt frumoși ca și bujorii.
Bate, Doamne, dragostea
E mai rea ca frigura
Frigura te mai slăbește,
Dragostea de prăpădește
Frigura piere, te lasă
Dar dragostea niciodată
Frigura te mai slăbește,
Dragostea de prăpădește.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul și dragostea profundă față de o persoană iubită, folosind elemente ale naturii și ale tradițiilor populare românești. Dragostea este descrisă ca o forță puternică, mai intensă decât frigura, care poate consuma sufletul.