La apus de mândru soare
Îți scriu, mama mea, scrisoare,
Ți-o trimit cu chin și-amar
Pe o frunză de stejar
În bătaia vântului
Peste apa Prutului.
De-i vedea, mămucă, bine
Că scrisoarea nu mai vine
Să știi că m-am logodit
C-un obuz în piept pălit,
Să vii, mamă, să mă cați
Mai la vale de Carpați,
M-oi găsi, nu m-oi găsi,
Acolo oi putrezi.
Și-oi fi una cu pământul,
Și cu ploaia, și cu vântul,
Păsările când s-or strânge
N-or cânta, că mă vor plânge,
M-or plânge cu glasuri dragi
Printre ulmi și printre fagi.
Tu, mămuca mea cea bună,
De inimă să ai grijă,
N-o lăsa din piept să fugă,
N-o lăsa la jele slugă,
C-așa-i, mamă, la război:
Dintr-o sută scapă doi,
Merg în foc cu miile
Și se-ntorc cu zecile,
Rămân lacrimi peste nume
Și satele fără nume,
Păsările fără zbor,
Apele fără izvor.
Sensul versurilor
Un soldat pe front scrie o scrisoare mamei sale, anticipând moartea sa iminentă. El își exprimă durerea și acceptarea destinului, rugând-o pe mama sa să aibă grijă de ea însăși și să-l caute după moarte.