Dac-aș ști că mor ca mâine
Până seara coc și pâine,
Fac plăcinte și colaci
Să le-mpart la cei săraci,
C-un pahar i-oi omeni,
Peste ani m-or pomeni.
Nu mă plâng la nimenea,
Dar mă doare inima,
Toată viața am lucrat,
Am trudit și-am adunat,
La neamuri le-am împărțit
Și-amu-s singură și plâng.
De-atâta jele ce duc
Plânge perna când mă culc,
Cine-a zice că mi-i bine
Să vină să stea cu mine,
Intru-n casă n-am pe nime’,
M-aș duce și n-am la cine.
De ce m-ai ales pe mine,
Doamne, cu-atâtea suspine,
Cu ce, Doamne, Ți-am greșit
Că de mine Te-ai ferit?
Și trăiesc cu supărare
Chiar și-n zi de sărbătoare,
Nu știu, Doamne, voia Ta,
Ori le trag pe-a’ alteia,
Dar mă rog și îmi fac cruce:
Nu-mi da, Doamne, cât pot duce!
Sensul versurilor
O persoană în vârstă reflectă asupra vieții sale, simțindu-se singură și abandonată, întrebându-se de ce a fost aleasă să sufere. În ciuda greutăților, își păstrează credința și se roagă pentru a putea suporta povara.
