Nopțile de mi le-ar lumina soarele!
Dorm – leoarcă de vopsele, în patul meu
În așternutul meu din tablouri
și tu cu piciorul gura închizându-mi
nu mă lași să respir, mă înăbuș.
Mă trezesc – în suferințele
zilei ce se deșteaptă și în speranțe
încă nedesenate
încă ne-nfăptuite în culoare. Alerg
sus, spre penelurile uscate
acolo
sunt răstignit dis-de-dimineață, precum Hristos
acolo mă țintuiesc de șevalet.
Dar tabloul încă nu e terminat
în el totul mai e doar fulgurație, sclipire revărsătoare..
Ici – o tușă! Albastră. Ici – una verde.
Roșie. Culorile se potolesc
vine tihna..
Dar ascultă odată și tu, mortul meu pat
uscata mea iarbă
iubire ce m-ai părăsit
și iar revenit-ai
ascultă ce am a-ți spune.
Mă înfățișai sufletului tău
Eu beau restul anilor ce ți-au mai rămas.
Până-n gât sunt sătul și de luna ta
și de a te păzi, precum o făcusem cândva.
Sensul versurilor
Piesa descrie lupta unui artist cu creația sa, folosind metafore vizuale puternice. Artistul se simte sufocat de relația cu o persoană dragă și își găsește refugiul, dar și chinul, în artă. Tabloul devine o oglindă a stărilor sale interioare.