Ajuns în vale, pe un râu în spume,
Așa cum scris-a pana de poet,
Bătrânul Ștefan glăsui încet
Către sihastrul ce-a fugit de lume:
Când am simțit pe-al țării trup nepace
M-am răsucit la Putna în mormânt
Și-am răsturnat cinci veacuri de pământ
De pe pieptarul meu, să vin încoace.
Au mă smintește ochiul ce se zbate
Sau nu m-ajută mintea să înțeleg?
Hotarul drept vi l-am lăsat întreg
Și aflu-acum Moldova jumătate.
De ce nu bate ceasul de vecernii
În pieptul Putnei – clopot necuprins?
Au taci și tu, bătrâne? Sau ți-au stins
Făclia vieții, viscolele iernii?
Dara târziu, în noaptea de cărbune,
Având ochii grei de-atâta nepătruns,
S-a îndurat sihastrul cu răspuns:
Măria Ta, eram în rugăciune.
Plăieșii zac în temnițele țării
Și trag în juguri curse de călăi
Dar cei ce-i țin în lanțuri nu-s ai tăi,
Că s-au făcut stăpâni pe țară răii.
Măria Ta. Înseninează-ți chipul,
Arcașii n-au uitat să dea la semn,
Ei doar așteaptă marele îndemn
Să prindă lancea și s-apuce scutul.
Atunci de-a latul hoardelor dușmane
Cu flori în brațe ne vom face drum
Și nu putea-vor temnițe nici cum
Să ne oprească iureșul, Ștefane.
Și-ți vom zidi biserică frumoasă
cât se întinde cerul coviltir
Să încapă neamul întreg sub patrafir
Ca să-l primești, cuminecat, acasă.
Sensul versurilor
Ștefan cel Mare se întoarce din morți și își exprimă dezamăgirea față de starea țării. Daniil Sihastrul îl îmbărbătează, amintindu-i de credința și curajul poporului, promițând o renaștere spirituală și o victorie asupra dușmanilor.