Magda Isanos – Rochia

Din lada mirosind a molii și-a parfum
a scos o rochie din tinerețea ei bunica.
Subțire-i și ușoară ca un fum,
de parc-ar fi țesută din nimica.
Ca trist foșnește crinolina de mătase,
volanele i se destramă și se taie,
și-n loc de raze, siluete grațioase,
din alte vremi, dansează prin odaie.
Revede balul cel dintâi bătrâna,
își recunoaște rochia de fată
și-i tremură pe-atlasu rece mâna
de-nduioșare multă-nfiorată.
Și cum își pleacă fruntea tot mai tare
și-asa de gârbovă bunica-n vechiul șal..
Ce s-a făcut frumoasa dansatoare
care-a plutit în rochia de bal?.
Picioarele ușoare și micuțe,
și ochii, și surâsul strălucit,
în trupul gârbovitei bunicute
cum, oare, pe vecie de-au murit?.
Și mi-au răspuns mătăsurile moarte,
sau poate chiar bătrâna-n vechiul șal;
nu, n-au murit, dansează mai departe
mereu în alte rochii, primul bal.