Mâna ta nu-i fără de temei fierbinte,
sau rece, grea ca plumbul, sau ușoară;
Eu vorba i-o-nțeleg, și ea nu minte,
cum are obiceiul stăpânul, bunăoară.
E ca o frunză mare, pală, ce s-a scuturat
pe fruntea mea, să steie răcoroasă,
și, când pe umeri câteodată mi se lasă,
eu știu de ești sau nu ești supărat.
În părul meu ce albe-s degetele mâinii tale,
și-așa de visătoare, ca de femeie-mi par,
dar ard și dor de brațe până la umăr goale,
de-mi zic că au în vârfuri și-n podul palmei jar.
Știu orice linie sau vinișoară albăstrie
a mâinii tale, oricât de neînsemnată,
după cum și dânsa pe de rost mă știe
și să mă uite n-ar mai putea vreodată.
Sensul versurilor
Piesa explorează legătura profundă și intimă dintre două persoane, exprimată prin atingerea mâinii. Mâna devine un simbol al înțelegerii, al confortului și al unei memorii comune, depășind cuvintele.