Așa-mi spuneam încă ieri, mereu:
amintire e numai – a unui ceas
care-a fost –
orice vis pentru mâine. Lângă tine nicio lumină,
urci o stea, niciun zeu
nu rămâne. Uită Arcadia!
Ceasul ce nu vrea să bată, nerotunjitul,
neîmplinitul, să-l uiți.
Cu ceata ta spicele n-au legământ,
la curtea ta nu se umplu ulcioarele,
până la tine de-abia străbate cuvânt
din patria
unde domn este soarele.
Basmul e totdeauna la alții,
minunea aiurea și astrul în larguri.
În preajma ta – nu! în imperiul negurii – tu
cufundă-te
și-adună-te-n praguri. Sub zarea joasă și fără pățanii
cu jalea pe umeri perindă-se anii.
Așa-mi spuneam încă ieri, mereu,
călcând în țărână peste o floare,
sau peste umbra surprinsă
a vreunui zeu,
ce calea-mi aține, dar nu rămâne.
Încă ieri, numai ieri, doar ieri
mă apăram cu frică
de zodia nouă ce se ridica.
Și azi, dintr-o dată, neașteptat, acest răsărit.
Ce cântec nemăsurat! Ca unui orb vindecat
lumea-n lumină mi s-a lărgit.
Puterile mișcă-n zenit.
Deschid porțile: Timp neumblat,
bine-ai venit,
bine-ai venit!
Sensul versurilor
Piesa descrie o transformare interioară, o trecere de la o stare de deznădejde și frică la una de speranță și acceptare a noului. Metaforic, este vorba despre depășirea unei perioade întunecate și întâmpinarea unui viitor luminos.