Lilieci țâșneau în slavă,
când ne părăseam lăcașul.
Paltinii, crescuți în noapte
din asfalturi ca din lavă,
își împrăștiau sămânța
zburătoare-n tot orașul.
Nimeni nu dormea în noaptea
cea de veghe. Nici penații
viitoarei generații.
Ne plimbam pe bulevarde
prin troiene de semințe –
și simțeam cum talpa arde.
Doar târziu Săgetătorul
încearcă-ntr-o doar’ să-apună
când scâncea în poartă cheia.
Vântul ne-azvârlea în păr și-n
față pulbere de lună,
caldă încă-n vremea-aceea.
Ținând soarele în mână,
un oltean – pe jumătate
om aievea, -n rest fântână
cu o cumpănă în spate –
dimineața da năvală
cu un chiot în cetate.
Sensul versurilor
Piesa evocă o imagine poetică a Bucureștiului din 1919, imediat după Războiul de Reîntregire. Versurile descriu o atmosferă nocturnă, misterioasă și plină de simbolism, sugerând un sentiment de nostalgie și de renaștere.