Un petec de gând,
L-am uitat pe-o piatră sfărâmată
Într-un colț, amăgit, de noaptea vrăjită,
Am fugit dintr-un vis, ce m-am lăsat furată
Să mi-l iau înapoi, să nu moară sub piatra tocită.
Aș vrea să-l cârpesc, să-ntregesc amintirea
Cu o clipă, măcar de-a rămas, sau c-o șoaptă,
Dar e trist, asfintitu-n amurg ca și zarea
Înegrita de-al lacrimei glas ce curge din ploaia vărsată.
E greu, drumul și nu-l știu prea bine, nici luna nu mi-l arată
Să trec prin Furcile lui Caudine, pentru bucata de gând uitată.
Voi îndura cu fața umilă, doar să găsesc partea din tine
Cu piatra din stâncă de vrea să mă bată, doar să te știu lângă mine.
N-am să mai las, să-și pună aripe de vânt, sau furtună
Am să-l cos cu firul de sânge ce-mi curge din ochiul rănit.
C-am orbit din bătaia cu pietre, de luna
Pentru un petec de gând, ce din vis, am fugit.
Acum cerul este senin și luna-mi zâmbește de sus,
Și noaptea albastră, că, gându-napoi, eu am adus.
Am întregit amintirea, în suflet, îmi stă încuiată
De visul ce l-am părăsit, să nu plec încă o dată.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul profund pentru o amintire pierdută, metaforic reprezentată ca un "petec de gând". Naratorul este dispus la sacrificii mari pentru a recupera această amintire, simbolizând importanța trecutului și a experiențelor trăite.