Deschid ochii și aceeași monotonie, e cald și rece-n suflet,
O cafea amară ce parcă mă învie și poza ta ce-mi trage sarcastic zâmbet.
Trec orele și tinerețea ca un coșmar se agață cu puțină speranță amarnic,
Inima iubește dar nu are habar, mă-mpiedic bântuit, mi-e sufletul zadarnic.
Mulți iubesc dar habar nu au ce e iubirea și totul este doar un joc,
Sunt un spartan barbar, dar totuși fără iubire nu trăiesc, nu pot.
Ești un cristal ce-mi cade-n brațe, te confund cu un fulg rece,
Ești săgeata ținută între ațe-n inimă, doar o privesc și trece.
Săgeată-mă cu o privire, dă-mi foc cu o sclipire a ochilor târzii,
Nu am amăgire, doar un suflet de gheață ce totuși poate iubi.
Am mii de gânduri ce-mi aleargă-n mintea infinită,
Ai sute de priviri frumoase și zâmbetul ce mă alintă.
Călătorind spre infinit dau de un spațiu liniștit și de-o câmpie verde,
În care mă opresc deoarece visul meu în ochii tăi se pierde.
Oprește-l, arată-i calea dreaptă, iar el îmi dă de veste,
Alergând prin ochii tăi mă pierd, căutând file din poveste.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de melancolie și dorință după o iubire pierdută. Naratorul se simte prins între speranță și deznădejde, căutând un sens într-o lume monotonă și rece, amintindu-și de momentele frumoase petrecute alături de persoana iubită.