Libelullah – Reculegere

De ce mă iei de mână? Tu ești caldă, eu sunt rece,
Mă faci să mă simt nasol, sentimentul tău liniștește,
Nu vreau iubire, nu mai zic de fericire,
Că mi-am oprit umanitatea ca să pot să mai am zile,
Că am fost nebun cu mine, am tras de fiare să mă-nchid,
În interior nu cred în Dumnezeu, că nu există,
Orice prost scria o carte și-o punea într-o revistă,
Acum e totul limpede, ca primăvara,
Ramân singur, cafeaua, muzica și canapeaua,
Parteneri de drum în stări în care vreau să scriu,
Nu contează că îți las mesaje sau scrisori,
Tu nici nu te uiți la ele, ci alegi să le ignori,
Te gândești la mine, eu mă gândesc tot la mine,
Când muream eu după tine, tu te gândeai doar la tine,
Deteriorat, rupt sau poate chiar stricat,
Știi că tot ce-a fost, a fost adevărat,
Conflicte de interese, nu e vorba despre asta,
Dilema e că alegi mereu să faci ca proasta,
N-o să zic „îmi pare rău” când tu ești cea care-a greșit,
Amintirile noastre chiar sunt o risipă de timp,
N-am de gând să mai dau din gură în fața ta,
C-o fac degeaba, de fiecare dată mi-ai arătat,
Tu, fața care mi-ai fost cândva așa de dragă,
Nu știu cum ai putut fi în viața-asta așa de oarbă,
Pun contactul la mașină, dar ezit să plec,
Nu mai vreau să fiu ambiguu când prin explicații trec,
Lucrurile se-ntâmplă că așa vrea universul,
Nu poți avea control asupra lor, înțelegi tu?
Pun contactul la mașină, m-am hotărât ce-o să fac,
Plec din fața casei tale, de demoni trebe să scap,
Bine c-am în față liber, pot să merg nestânjenit,
Au trecut vreo 10 ani, pe la tine n-am mai venit,
Am vise fericite, iar când mă trezesc sunt trist,
Din ce în ce mai des mi-aș dori să trăiesc în vis,
Și când am vise triste, mă trezesc exact la fel,
Ar fi mai bine să n-am vise, să nu mă mai amăgesc,
Timpu’ și cu viața ambele merg mai departe,
Sper că voi putea și eu să cândva mai departe,
Gândire pozitivă este tot ce pot să fac,
Când acum ce țin în mână e cearșaful de la pat.