Leonid Dimov – Jeny și Cei Patru Sergenți

În groapa pătrată, din noapte până-n zori,
de sus privită de vedenii,
unde trăiau cei patru sergenți dezertori
și palida fecioară Jeny.
Erau de toate:
cutii cu afumături conservate,
operele complete ale lui Shakespeare,
mici plapumioare cusute cu fir,
perne roz umplute cu aer
și chiar o banchetă Biedermayer.
La o anumită oră cei patru ostași
nepăsători, guralivi și lași,
în uniformă și chipiu
începeau să-și vopsească puștile în liliachiu.
Iar treaba odată isprăvită,
clătinate de dragoste și ispită,
se duceau la Jeny care le dădea voie să-i lingă,
doi câte doi, talpa stângă.
Sfârșite de voluptate
și de foșnetul tarlalelor de porumb,
odată cu amurgul, cădeau toate
catanele, ca niște soldați de plumb.
zâmbind, atunci, sibilin și impertinent,
Jeny știa că-ntregul regiment,
în curtea căruia se afla, de altfel, groapa,
își punea, cum se spune, spada și capa
și pornea în căutarea celor patru fugari,
înarmat până-n dinți, ca de zile mari,
cărând după el tunuri, chesoane,
ciorchini de grenade și faust-patroane.
Urcată pe bancheta de catifea,
Jeny își sălta din groapă capul blond și căta
la desfășurarea de forțe.
În chiot de comenzi și pâlpâit de torțe
fiecare companie, când trecea
prin dreptul ei, dădea onorul, iar ea
răspundea salutând militărește.
Se lăsa apoi, hoțește,
o noapte veselă, cu lupanare,
cu crâmpeie de muzici și palate-n depărtare,
și, zâmbind fericită, după acestea toate,
Jeny cădea pe gânduri cu capul pe coate.
Așa trecu, noapte de noapte,
acea vară nesfârșită plină de tot felul de șoapte,
de competiții sportive la periferii,
de semnale de goarnă și râsete de copii,
până când, fără să spună ceva,
unul din cei patru sergenți hotărî să se predea.