Codrule cu rămurele,
Ți-am cântat de dor și jele,
Când mi-or fost zilele grele
Și de dragoste frumoasă,
Pe sub frunza ta cea deasă
Și la umbră răcoroasă,
Când de-aicea oi pleca
Eu cântecul ți-oi lăsa
Să răsune prin frunzare
Să-l audă fiecare.
Codrule, frate cu mine,
Am trăit în tine bine
Și tu nu m-ai spus la nime’,
De m-ar fi știut un frate
Se-auzea până departe
Și-mi săreau dușmanii-n spate,
Prietenii de aflau
De necazul meu râdeau,
C-așa-i lumea păcătoasă,
Nu știi cine-ți stă la masă.
Codrule, cărări bătute,
Lumea mi-o spus vorbe multe,
Cum le-o spus o să le uite,
Mie de lume nu-mi pasă
Cât am inima voioasă
Și pot să cânt bucuroasă,
Că și tu, codrule, ai
Uscături și putregai,
Am și eu pe ale mele
Care-mi doresc zile grele,
Tu ai, codre, lăstărași,
Eu acasă am urmași,
Am să cânt cât mi-i puterea
Că am cui lăsa averea.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă o legătură profundă cu natura, codrul fiind un confident și un refugiu. Artista își exprimă dorul și amintirile, dar și bucuria de a avea cui lăsa moștenire cântecul și valorile sale.
