Cine în lume iubește,
Ca frunza se veștejește,
Nici somnul nu-i mai tihnește,
Nimica nu-i folosește,
Bea rachiu și nu se-mbată,
Parcă ar fi băut apă.
Bată-l focul de iubit
Și pe cel ce l-o scornit,
De-aș mai trage câte-am tras
De dragoste nu mă las
Că eu m-am legat cu ea
De când eram tinerea.
De dragoste m-aș lăsa
Că mi-o cam trecut vremea,
Îi trecută și nu prea,
Știe inimioara mea,
Frumusețea-i trecătoare,
Dragostea moarte nu are.
Inimioară, ce să-ți fac,
Ce bucate-ți dau nu-ți plac,
Știu că nu poți să iubești
Că vezi că îmbătrânești,
Dar nu ești tu singurea,
Tot omu-o pățit așa.
Sensul versurilor
Piesa exprimă deziluzia și regretul față de dragoste, odată cu trecerea timpului. Vorbitorul reflectă asupra suferinței provocate de iubire și asupra inevitabilității îmbătrânirii, dar recunoaște că dragostea, în esența ei, este eternă.