Un fir de iarbă îi spune unei frunze veștede: „Ce zgomot faci când cazi! Ai reuşit să îmi împrăştii toate visele de iarnă.”
Iar frunza veștedă răspunse indignată: „Jos te-ai născut şi tot jos îţi duci zilele! Lucru lipsit de melodie ce eşti! Tu nu trăieşti la înălţime, şi-a vântului cântare nu te-atinge.”
Apoi frunza tomnatecă se aşternu pe pământ şi adormi. Dar la venirea primăverii se trezi din nou – acum, ca fir de iarbă.
Şi-apoi, când fu încă o dată toamnă, iar de deasupra coborau prin aer frunze veştede, ea spuse pentru sine: „Oh, frunzele astea! Atât de zgomotoase! Îmi împrăştie visele de iarnă.”
Sensul versurilor
Piesa explorează ciclul vieții și schimbarea de perspectivă. Un fir de iarbă critică o frunză căzătoare, dar apoi devine el însuși o frunză, experimentând o perspectivă diferită. Mesajul subliniază importanța înțelegerii și empatiei față de experiențele altora.